Literatura e politică

Literatura e politică

eseu

S-a spus şi o mai spun aici, politica unei ţări nu o fac politicienii, guvernele, partidele, grupările, combatanţii, militanţii, demostranţii.

Politica unei ţări e cultura ei, arta şi, mai ales, literatura ca formă supremă de exprimare a unei spiritualităţi, a unei naţii.

Iată căteva consideraţii pe care Ion Heliade Rădulescu le făcea într-o conferinţă ţinută la tribuna Ateneului Român la 10 decembrie 1867:

„...politica va să zică ştiinţa ce se ocupă despre binele material şi moral al societăţii.

Cine se ocupă de agricultură, de comerţ, de industrie şi le face a prospera; cine se ocupă de ştinţe, arte şi măiestrii, despre tot ce poate da cetăţenilor pîinea spre fiinţa atît materială cît şi morală, independenţa lor individuală şi colectivă;- cine se ocupă despre a asigura prezentul şi viitorul naţiunii, despre a libera pe oameni de jugul neaverii, de jugul ignoranţei, de jugul foamei şi imoralităţii, de jugul dinăuntru şi din afară, - cine se ocupă pe lîngă acestea de fericirea cetăţenilor, pentru a le înfrumuseţa toate cîte văd şi aud; aceia nu se ocupă decît de adevărata politică. Iată, dar, că adevărata literatură a unei naţiuni este adevărata ei politică.

Diferenţa între politică şi literatură nu este decît că literatura cuprinde în sine politica, unde politica propriu-zisă nu cuprinde literatura întreagă.

Literatura şi politica însă spre a mîntui societatea, spre a corespunde scopului său are de datorie a fi totdeauna în adevăr, căci erorile, şi cele fără voie, fac a înapoia popolii şi îi ruină.

O greşeală în politică şi prin urmare în literatură, la cei ce sunt capi ai politicei sau literaturei unei epohe, e mai mult de o crimă, decît un rău; este crima ridicată la a şaptea putere, ca să mă exprim printr-un termen biblic. Crima stinge un individ sau o familie; eroarea în doctrine ţine popolii cu miile de ani în întuneric şi sclavie, greşala în literatură sau în politică stinge naţiuni întregi.

XII

Politică mare s-a făcut de Văcărescu Ienache, de P. Maior, de Georgie Lazăr, de banul Bălăceanul, ce a făcut a se da ştiinţele în limba română, de societatea Philarmonică ce înfiinţă teatrul român. Politică mare au făcut toţi autorii şi poeţii României”*

Da, politică mare au făcut poeţii şi scriitorii mari ai acestui neam. Pentru că o meserie o poţi practica oriunde. Cultura o faci într-o limbă, iar limba e sufletul unui popor.

Scriitorul e mai legat de neamul său decît muncitorul, e mai responsabil de mersul ţării lui decit ţăranul. Scriitorul e mai vinovat în faţa istoriei decît muncitorul şi ţăranul. Ţaranul poate lucra pămîntul oriunde, muncitorul poate fabrica piese oriunde, dar poetul unui neam care pleacă aiurea în ce limbă va scrie, cui va scrie şi despre ce?

Scriitorul e conştiinţa unui popor, spiritul care animă, inima care bate într-o naţiune. Dar o inimă care nu mai locuieşte în propriul trup ce poate simţi? Ce poate şti despre durerea şi bucuria acelui trup? Cum va cunoaşte greul împovărării umerilor, umilinţa plecăciunii, asprimea frigului, betegirea picioarelor, neputinţa mîinilor?!

Scriitorul simte şi gîndeşte pentru un neam, neamul prin el se exprimă. Prin limbă un neam intră în istorie, prin scriitor o cultura se naste şi moare.

O inima care nu mai locuieşte în propriul trup va lăsa fără suflet şi fără grai un neam întreg.

Slavă Domnului că acest popor n-a încetat să pulseze în cuget! Slavă Domnului că acest popor a avut inimi multe, care au bătut chinuit, timid, nebuneşte, neîntrerupt înăuntru unui trup schilodit de vitregia istoriei!

Toţi Iovii acestui popor măreţ, care au crezut cu înverşunare în arta şi cultura neamului, în fiinţa lor de români aici, în groapa unei terori invizibile, copleşitoare, sinistre, cei care au îndurat cu dumnezeiască răbdare umilinţa şi alienarea, toţi cei care au împărţit destinul neamului cu poporul, toţi aceştia, poeţi, scriitori de simţire şi rostire românescă în care demnitatea a făcut din suflete-flăcări ce răspîndeau căldură, din spirite-lumini ce spărgeau bezne, toţi pînă la unu au făcut cea mai sublimă politică. Arta lor subversivă sau făţişă a transmis şi va transmite, de acum multă vreme, neomenesca tortură morală aupra spiritului unui neam întreg.

Cu inimile însîngerate, orbi vor umbla cîntăreţii neamului de prea crîncena jale văzută pe trupul-plagă al ţării.

Aşa va să umble poetul român, în homerica lui tînguire, ca „omul cu ochii plesniţi”.**

______________________________________________________________________

Ion HELIADE RADULESCU http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_heliade.html

*Ion Heliade Rădulescu, Un fragment din Ateneul Romîn: Literatura politică în CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE- Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român, 1989 Ed. Eminescu,Bucureşti.

**Omul cu ochii plesniţi, poem de St. Aug. Doinaş, din volumul „Conjuratio poetica” 1968-1976:

Aşa, şi nu altfel, mă simt fulgerat.Întunericul

Nu-i ocroteşte decît pe flămînzii de ziuă.

Dar cel izbăvit din tărîmul cu vîlve

Cutreieră lumea cu ochii plesniţi.

1973

_________________________________________________