Mitul
culturii faustice
despre condiţia intelectualului burghez
Tipul de cultură burgheză prezintă ca ideal
valoric cunoaşterea, cercetarea tehnică, tehnologică,
ştiinţifică.
Societatea burgheză debutează, astfel, cu o
exaltare a concepţiei despre om şi lume. Renaşterea cu
antropocentismul ei se īntoarce la antici tocmai spre a-l elibera de om de
idoli şi spirite, pentru a-i īntări īncrederea īn sine, īn
capacitatea-i intelectuală.
Secolul luminilor european va reafirma īn cultura burgheză
primatul dezvoltării spirituale.
Există o temă literarară, ce apare deopotrivă
īn Renaştere şi īn Secolul Luminilor: e vorba de dr. Faust.
Mesajul transmis de piesa lui Marlowe şi respectiv de cea a
lui Goethe e, īnsă, diferit; căci īn timp ce Faustul renascentist e
īnsetat de averi şi putere spirit capitalist de anticipaţie,
aş spune Faustul iluminist e īnsetat de cunoaşterea
dezinteresată, spirit comunist(fie el şi utopic) tot de
anticipaţie. O davadă īn plus că literatura, mai mult ca oricare
artă şi mai cu seamă īn capodoperele ei, se situează fie
īnaintea, fie īn urma evenimentului politic, istoric, social, e retrospectiva
sau prospectivă.
Nu putem, īnsă, nega legăturile acestor opere cu epoca
lor: materialismul vulgar īntrezărit īn piesa lui Marlowe şi setea de
cunoaştere din piesa lui Goethe aparţin pe bună dreptate epocii
de afirmare a burgheziei şi respectiv celei de emancipare a raţiunii
de sub tutela spiritualismului creştin.
Că ştiinţa e valoare scop īn Renaştere o
dovedesc din plin umaniştii şi gīnditorii acestei epoci. E
suficientă īncrederea lor īn forţa raţiunii umane pentru a
adīnci cercetarea dezinteresată a realităţii fizice şi
umane.
Nevoia de cercetare şi studiu e consimţită la
nivel individual: umaniştii italieni şi Erasmus, cercetătorii
naturii Copernic, Galilei, Bruno, Leonardo, gīnditorii sociali Morus,
Campanella, Machiavelli. Nici o comandă socială nu a declanşat
aceste spirite, nu le-a finanţat şi nu le-a promovat. Este epoca īn
care intelectualii au un statut social precar. Principii şi papalitatea se
tem
(Giordano Bruno e ars pe rug) sau au nevoie de ei (Erasmus din
Roterdam).
Pătura intelectualilor mai omogenă şi mai
solidară, poate, ca īn alte vremuri, vede īn libera cugetare drumul spre
cīştigarea autonomiei de grup social. De aici, ignorarea legăturilor
cu alte forţe politice şi sociale, izolarea de facticitate, de
istorie, de mase.
Cunoaşterea ştiinţifică, tehnică,
teoretică nu se poate, īnsă, sustrage ideologicului; chiar dacă
nu e īncă cerută de economic, ea nu exclude, explicit sau implicit,
elementul politic, moral, social. E suficient să-l amintesc aici pe
Machiavelli - diplomatul, filosoful, cetăţeanul.
Īn piesa lui Cristopher Marlowe, īn persoana eroului principal,
Faust, se confruntă două tipuri de intelectual: bătrīnul doctor
Faust,ca tip al intelectualului tradiţional, cum l-ar numi Gramsci(1, prototip al elitei intelectuale angajat īn
aventura cunoaşterii pentru cunoaştere īn sine şi tīnărul
Faust, ca tip al intelectualului burghez, prototipul elitei puterii antrenat īn
aventura cunoaşterii pentru obţinerea profitului şi ocīrmuirea
lumii pe cale despotică.
Căutările bătrīnului Faust pot fi interpretate ca
nelinişte metafizică; tīnărul Faust, īnsă, caută
formula prin care să poată stăpīni lumea. Pentru el pofta
cunoaşterii nu e cauza, ci efectul
poftei de posesiune, de stăpīnire- idee cu totul de acord cu filosofia
vremii.
Spiritul titanic, iată ce reprezintă tīnărul
Faust. Titanismul este, fie şi īn accepţia mitică, răsturnarea
unei ordini existente (a lui Zeus, Jupiter sau cum l-am numi) şi
īnlocuirea ei cu anarhia. Titanismul, prin care a fost caracterizată
cultura Renaşterii, e īnsuşi
spiritul capitalist, anarhic, posesiv, iconoclast, ce vine să
răstoarne patriarhala, anchilozata ierarhie a lumii feudale.
Cine este aşadar Faust īn această tulbure epocă de
răscruce a omenirii secolul al XVI lea ?
Īnainte de a fi legendă, dramă, operă, roman, Dr.
Faust a fost o persoană reală, istorică, un īnvăţat
care a trăit īn landurile germane la o vreme cīnd sciziunea credinţei
creştine( catolicism /protestantism) se altoia pe un fond de practici
oculte, superstiţie şi spiritism.
Originalul german, publicat la Frankfurt īn 1587, se vrea o
biografie a lui Johan Faustus, tradusă īn limba engleză de P.F. Gent
īn 1592. Piesa lui Marlowe scrisă īntre 1588 şi 1592, ca rod al
anilor de studii la Cambridge şi pusă īn scenă īn 1601, va fi
tipărită īn doua texte īn 1604 şi 1609, ediţia modernă
fiind o compilaţie a celor doua variante.
Ceea ce ni se prezintă īn aceste opere e un model al
intelectualului timpului, conştiinţa individuală, agentul
ideologic al spiritului burghez, aş zice.
Biografia lui Faust din prologul piesei lui Marlowe e īn acest
sens sugestivă.Condiţia socială de neam umil este frecvent
īntīlnită nu doar la eroii renascentişti, ci şi la multe
personalităţi ale epocii: Erasmus, Shakespeare, Campanella,
īnsuşi Marlowe, pentru a enumera doar cīteva vīrfuri ale elitei
intelectuale a timpului provenite din medii obscure, dar prin forţa
talentului şi a valorii personale devenite celebritaţi politice,
artistice, ştiinţifice.Această modalitate de afirmare
socială aparţine fără doar şi poate burgheziei, noii
clase care se ridică spre a pune temeliile lumii moderne. Ori, lumea
modernă, tīnăra societate burgheză nu va da numai pe Boticelli
şi Boccaccio, numai mecenate care s-o celebreze, ea va da şi
conştiinţe, care deşi lipsite īncă de virtutea de a o
orienta ideologic şi politic, au cel puţin meritul de a fi reflectat
nu rareori critic de pe poziţii fie aristocratice, fie comuniste(comunism
utopic) acesată spiritualitate născīndă īn toată
complexitatea ei.
Genialitatea unor astfel de personalităţi artistice ca
Marlowe, Shakespeare, Cervantes sau filosofice, Morus, Campanella, constă
tocmai īn uluitoarea capacitate de anticipaţie a unei fizionomii īn
acurateţea trăsăturilor sale intime, a unei societăţi
īn germene, a unui tip uman īn devenire, a unei civilizaţii şi
culturi care avea să ajungă la maturitate după mai bine de cinci
sute de ani.
De o astfel de calitate de excepţie dă dovadă
geniul popular atunci cīnd creează legenda doctorului Faust; de
aceeaşi virtute se bucură neīntrecutul Marlowe.
Mitul faustic este specific culturii burgheze europene prin
condensarea pīnă la schematism tipologic a spiritului capitalist, ce se
trădează nu doar īn scopul, ci şi īn mijloacele sale.
Neliniştea lui Faust, dorinţa lui, imboldul care-l
mīnă să īncerce una după alta teologia, dreptul, medicina e
setea de putere; puterea de a supune şi de a stăpīni, de a acapara
şi de a poseda. Nu īnsă prin violenţă, ci prin inteligenţă. Nu prin barbarie, ci
prin diplomaţie. Iată ce-i spun cei doi prieteni ai săi:
Ştiinţa noastră, mintea ta, bucoavna
Vor face ginţile să ni se-nchine.
Dacă scopul său este să īmpărăţească
lumea, e lesne de īnţeles că nu interesează prin ce mijloace o
va face.
Eu suflete cīt stele de-aş avea
le-aş dărui pe toate lui Mefisto.
Prin el voi fi al lumii īmpărat.
A-ţi vinde sufletul diavolului e mai mult decīt simplă
metaforă; e o realitate istorică. Cesar Borgia o făcuse şi
tot pentru a obţine puterea. Machiavelli o recomanda īn Principele.
Faust, smintit de ispita puterii hotărăşte:
De-aş şti că mor, tot am să conjur duhuri.
Nici vorbă, deci, de cunoaştere de dragul cunoaşterii,
de aventura intelectuală pură, dezinteresată. Nu o dată
Faust se bucură că va putea supune lumea şi satsiface orice
poftă.
Lacom de avuţie, de strălucire, de fast, el pune īn
fruntea năzuinţelor sale, aurul. Aş spune că patima
īmbogăţirii este cea care īl face să-şi vīndă sufletul
diavolului. Scena I , a actului I, este īn acest sens semnificativă.
Aproape toate personajele vorbesc de aur şi bogăţii. Faust
işi spune:
Fii doctor, Faust, grămădeşte aur.
Īngerul rău īl ispiteşte:
Īnvaţă, Faust, arta ce cuprinde
a firii nesecate bogăţii.
Faust īşi īnchipuie:
Din India am să-mi aducă aur;
Voi văduvi oceanele de perle
Şi toate colţurile lumii noi
Le-or scotoci cătīndu-mi mirodenii.
Valdes īl īncīntă:
Ne vor aduce năvi veneţiene
Şi din Americi līna cea de aur
Ce umple-ntr-una lăzile lui Filip
Şi cīte toate hotărīt de eşti.
Cornelius de asemeni :
Spun duhurile că secīnd oceanul
Pot scoate din epave bogăţii
Şi din pămīnt tot ce strămoşii noştri
Īn pīntecu-i au tăinuit.
Dincolo de adevărul estetic, ce constituie virtutea
fundamentală a piesei, anume că Faust, īn ciuda faimei sale de
cărturar, este şi rămīne aşa cum singur constată doar
Faust, un biet om supus ispitei trecătoarei strălucirii
pămīnteşti; deci,dincolo de adevărul artistic, există
adevărul istoric. Ispitele īngerului rău, ale prietenilor săi
Valdes şi Cornelius nu sīnt pure fabulaţii. Aurul Lumii Noi recent
descoperite era o realitate palpabilă: tezaurele indienilor fuseseră
īntr-adevăr īngropate, tăinuite īn pămīnt īn timpul invaziei
spaniole, nave īncărcate cu uluitoare comori de pietre scumpe şi aur
masiv zac şi azi pe fundul oceanului.
A afla căile prin care se putea ajunge a stăpīni toate
acestea, prin care se puteau descoperi noi surse de īmbogăţire,
iată cauzele care au generat avīntul ştiinţelor şi tehnicii
la acea vreme: cel mai adesea economice, mai rar pur intelectuale.
Faust īşi mărturiseşte fără jenă
dorinţa de īnavuţire prin jaf şi uzurpare:
De prada lor voi dijmui ostaşii
pe ducele de Parma izgonindu-l
peste provincii singur voi domni!
Mai mult chiar, el anunţă inventarea unei arme
perfecţionate:
Pentru-ncleştarea din războaie
Ordiile de duhuri vor scorni
Maşini mai minunate decīt nava
de flăcări de la podul din Antwerp.
Iarăşi nu e vorba doar de un adevăr poetic:
agresivitatea instinctuală īn lupta pentru supravieţuire.
Necesitatea unei tehnici militare superioare, iată
imperativul resimţit de burghezie drept condiţie sine qua non a
ascensiunii sale politice. Este tocmai
ce nota Gramsci īn 1949(2:
...criza feudalismului īncepe exact din momentul īn care
aristocraţia pierde monopolul capacităţii tehnico-militare.
S-ar părea că e vorba de o contradicţie. Vorbeam
mai sus de intenţia lui Faust de a supune lumea prin
ştiinţă, prin iscusinţă şi nu prin
forţă, pentru a constata apoi spiritul războinic al eroului.
Dacă există o contradicţie ea nu ţine de logica
interpretării critice, ci e īnsăşi dominanta tipului analizat
aici, acea split personality ades cercetată de psihologia modernă;
iat-o deci īn Faust:
iadul
se războieşte-n pieptul meu cu harul.
Dedublarea semnul sub care intră īn istorie omul modern,
sfăşierea interioară, zbuciumul sufletesc, iată maladia
spiritelor cultivate īn lumea burgheză.
S-a spus că eroul medieval,cavalerul, este un tip monolitic,
apărător de onoare, de credinţă, de coroană, īntr-un
cuvīnt, om al acţiunii. Ei bine, Faust(ca şi Hamlet) nu este un om al
acţiunii. Social vorbind el este un parazit. Grupul intelectualilor nu se
constituise la īnceputul epocii moderne īntr-un nucleu cu o funcţie
socială anume.Avīntul artelor liberale, al ştiinţei şi
folosofiei a īnsemnat timp de două, trei sute de ani īn Europa un fenomen
fără precedent īn istoria civilizaţiei: armate īntregi de
studenţi, de licenţiaţi, de īnvăţaţi s-au
revărsat pe uşile universităţilor europene de la Salamanca
şi Coimbra, din Wittemberg şi Oxford, de la Praga pīnă la Roma,
de la Paris la Louvain.(3
Toţi aceşti intelectuali cărora lumea le era
deschisă doar minţii, nu şi burţii, nu se bucurau īn
realitate de nici un statut social, de nici cea mai precară
subzistenţă materială.Tot ce rămīnea de ales era
compromisul: a-ţi vinde meşteşugul artei ca Michelangelo sau
Benvenuto Cellini, a nu-ţi afişa opiniile ca Erasmus sau dimpotrivă
a-ţi vinde ideile ca Luther ori a-ţi vinde sufletul ca Faust. Marile
centru de cultură italiene, marile focare de cultură europene
renascentiste departe de a fi fost oaze de studiu liber şi apolitic pentru
intelectuali. Universităţile cīt şi casele particulare ale celor
patronau activităţile artistice nu se puteau sustrage unei
autorităţi fie burgheze, fie feudal ecleziastice. Lumea
născīndă şi cea care īncepea să sucombe aveau nevoie
deopotrivă de arma ideologică; prima pentru a-şi afirma
superioritatea dărīmă idolii trecutului proclamīnd Reforma,
cealaltă pentru a-şi prelungi zilele īşi croieşte acum din
rămăşiţe chipul spiritual care s-a numit
Contrareformă.
Īntr-o societate a mărfii şi a profitului cultura nu
putea să facă excepţie. Arta, ştiinţa, filosofia se
cumpără, se vinde sau se arde pe rug. Altruismul se
plăteşte cu temniţa sau securea, īn cele mai fericite cazuri cu
anonimatul. Remarcabile opere literare spaniole au intrat īn patrimoniul
culturii universale ca lucrări anonime şi asta pentru că autorii
şi editorii lor ar fi platit cu viaţa īndrăzneala de a le fi
gīndit şi scris sau tipărit. Teorii sociale fie şi de
substanţă poetică deşi scrise iniţial īn limba
vulgară au fost traduse īn
latină tocmai pentru a impiedica accesul majorităţii la emanciparea
intelectuală. E suficient să amintesc aici Cetatea soarelui de T.
Campanella.
Blazarea lui Faust privind recunoaşterea oficială a
capacităţii intelectuale, a prestigului social al
activităţii intelectuale, e justificată de īnsăşi
structura societăţii germane a epocii. Protestantismul
īndepărtează pretutindeni acolo unde pătrunde hegemonia castei
ecleziastice; ori să nu uitam că Faust este, īn primul rīnd, doctor
īn teologie. Dar cine mai are nevoie de dispute academice īntr-o societate īn
care clerul īncetează de a mai constitui o stare socială
deosebită. Declinul deopotrivă economic şi social al
cărturarilor īl face pe Faust să schimbe filosofia cu medicina:
Ubi desinit philosophus, ibi incipit medicus
...al medicinei ţel e sănătatea
Iată o funcţie socială - a medicului şi un prestigiu dacă nu mai mare cel
puţin egal cu cel al ecleziaştilor. Tocmai legătura dintre
religie şi medicină vine să submineze meritul personal al celor
care se īngrijeau de sănătatea publică.Tămăduirea va
fi considerată multă vreme īncă efect al unui miracol şi nu
rezultat al strădaniei, priceperii şi īnvăţăturii
medicului. Este tocmai ceea ce observă Faust. Fie şi atunci cīnd sīnt
recunoscute binefacerile ştiinţei faima socială nu īl
acoperă pe cel care a tămăduit sau descoperit calea de salvarea
a omului, ci este atribuită puterii impersonale, aproape supranaturale a
Medicinei:
Nemuritori pe oameni de i-ai face
sau morţi fiind, dacă i-ai īnvia
Preavrednică i-am spune Medicinei:
Deci, ceea ce reclamă Faust este tocmai recunoaşterea
talentului, a meritului personal. Dorinţa afirmării individului,
iată ceea ce animă spiritul burghez.
Dacă īn economic, īn comerţ, īn alte sectoare ale
activităţii sociale individualismul burghez cīştiga teren cu
fiecare zi, īn sfera activităţilor intelectuale afirmarea
personalităţii nu s-a făcut īn epoca respectivă decīt cu
preţul compromisului sau al morţii.
Dornic de a trăi din plin viaţa, ca orice autentic om
al Renaşterii, Faust īncearcă să lase deoparte virtuţile
intelectuale dobīndite īn universităţi. Hotărīrea lui de
a-şi vinde sufletul diavolului, de a se apuca de magie trădează
ideea compromisului pentru care optează eroul. El ajunge să adopte un
mod de viaţă şi de acţiune propriu burgheziei: lipsa de
suflet e aici lipsa de scrupule, practica magiei sugerează
īnşelătoria, impostura, specularea ignoranţei ca tot atītea
atribute ale reuşitei capitaliste.
E drept că tot magiei īi sīnt incorporate şi cuceririle
tehnicii timpului. Faptul se datorează unor cauze diferite īntre ele. Mentalitatea
populară, tradiţională, medievală tindea să identifice
orice producţie tehnică sau ştiinţifică a geniului
omenesc ca pe o creaţie a diavolului, vrăjitorie, magie; deci
ştiinţa şi tehnica puse īn slujba obţinerii de profit se
asociază cu practicile necinstite, cu şarlatania, cu misticismul
şi īmpreună devin lucrarea diavolului, blasfemie, magie; aşa
apare īntreprinderea burgheză.
Cīnd scopul e poziţia hegemonică īn societate, iar
mijloacele scuzabile sīnt fie şi paşnice, preţul va fi
plătit de onoare, de moralitatea, de umanitatea individului.
La nivelul unei clase sociale, al unui tip de civilizaţie
căile nonviolente, diplomatice de ascensiune spre putere nu fac decīt
să camufleze o agresivitate care se īnfăţişează īn
cumplitul său chip īn sutuaţii limită pentru care
inteligenţa a creat modalităţi rafinate de teroare şi
distrugere.
Obţinerea puterii nu prin forţă fizică, ci
prin forţă intelectuală, iată ce urmăreşte Faust.
Nu confruntarea cavalerească, ci artificiul minţii,
stratagema abilă e dominanta tipului burghez. Om al acţiunii, da;
īnsă nu mīnat de raţiuni ale onoarei nobile, ci de calcule meschine
ale interesului burghez.
Compromisul de care se face vinovat Faust e dintre cele mai
josnice: īşi vinde sufletul īn schimbul plăcerilor vieţii.
Dacă Faust schimbă meditaţia pentru acţiune, această
acţiune e total diferită de cea a unui erou combativ. Lucrurile
necurate ce se petrec la Roma sau la han nu sīnt decīt scamatorii prin care
burghezul īşi bate joc de fanatismul, superstiţia, ignoranţa
omului medieval. Acţiune, dar nu făţişă, directă,
ci diabolică, subversiva; nu onorabilă, ci josnică.Nu turnirul
cavaleresc, ci atentatul mişelesc, iată modul de acţiune
burghez.
Compromisul lui Faust e fecund īn semnificaţii. Una de
maximă generalitate ar fi aceea că invenţiile spiritului,
creaţile geniului uman pot fi şi sīnt folosite de burghezie īn
interesul ei de clasă şi nu rareori īmpotriva umanităţii.
Este īnsăţi ideea pe care o recunoaşte un ideolog al culturii
occidentale:
Nimic nu poate īmpiedica folosirea ideilor de către
magnatul industrial, de militarul, de către ideolog, de către
preot.(4
De aici legătura dintre conducători şi
intelectuali. Grupul la putere nu poate să-şi exercite funcţia
politică fără eşafodajul ideologic care-i justifică
şi īntăreşte poziţia. Deci, apelul la intelectuali pentru a
crea un sistem de idei şi valori corespunzătoare acestor interese
politice.
Capitalismul se sprijină astfel pe două tipuri de
intelectual: intelectualul tradiţional, creator a ceea ce Spengler(5
numeşte cultura
faustică şi intelectualul
industrial a cărui cercetare ştiinţifică e dirijată
politic şi economic la nivel de corporaţii şi de stat.
Că societatea burgheză nu poate exista, nu poate
realiza progresul economic,social fără sprijinul efectiv al
ştiinţei şi tehnologiei, al unei elite intelectuale ce tinde
să devină un grup cīt mai compact cu funcţie socială
precisă e un adevăr incontestabil.
Că această elită īşi poate menţine
şi īntări la nesfīrşit poziţia hegemonică īn
societate, că poate folosi ca armă ideologică o cultură de
tip ermetic, faustic, inaccesibilă majorităţii este azi mai mult
ca oricīnd o utopie.
Masificarea artei şi culturii nu poate să īnsemne
moartea lor, ci moartea mitului despre o artă şi o cultură rupte
de realitate.
Īn acest sens teorii şi teoretizări (ca cele ale lui
Spengler sau Ortega y Gasset) despre creaţia de geniu, despre
superioritatea unor indivizi, rase, naţiuni trebuie īnţelese ca
pură fabulaţie, speculaţie fie şi filosofică, mit nu
realitate.
Că mintea omenească e capabilă de invenţii
diabolice, că īn inteligenţă zace o forţă de
distrugere ce depăşeşte cu mult imaginabilul, e un adevăr
incontestabil. Dar dacă la distrugere se rezumă superioritatea unei
civilizaţii, rase, naţiuni, indivizi, atunci nu aceasta e
genialitatea de care omenirea are nevoie. Nu acesta e progresul rīvnit, nu
aceasta e elita pe care trebuie s-o urmăm, s-o sprijinim, sa ne-o dorim.
______________________________________________________
1)Antonio Gramsci, Quaderni del carcere, Einaudi, Torino, 1975
2) Antonio
Gramsci, Gli intelletuali
e lorganizzazione della cultura, Einaudi, Torino,1949
3) Jacques Le Goff , Les Intellectuels au
Moyen Āge , Paris ,1957
4)José Ortega y Gasset , La deshumanizacion del arte
: y otros ensayos estéticos Madrid : Revista de Occidente, 1967
5)Oswald Spengler, Le déclin de l'Occident,
Gallimard, Paris, 1948
©Elena Malec, Bucureşti, iunie 1982.Toate drepturile
rezervate.