Text Box: Elena Malec – eseu, poezie, proză
 

 

 

 

 

 

 


Mitul culturii faustice

  despre condiţia intelectualului burghez

 

Tipul de cultură burgheză prezintă ca ideal valoric cunoaşterea, cercetarea tehnică, tehnologică, ştiinţifică.

Societatea burgheză debutează, astfel, cu o exaltare a concepţiei despre om şi lume. Renaşterea cu antropocentismul ei se īntoarce la antici tocmai spre a-l elibera de om de idoli şi spirite, pentru a-i īntări īncrederea īn sine, īn capacitatea-i intelectuală.

Secolul luminilor european va reafirma īn cultura burgheză primatul dezvoltării spirituale.

Există o temă literarară, ce apare deopotrivă īn Renaştere şi īn Secolul Luminilor: e vorba de dr. Faust.

Mesajul transmis de piesa lui Marlowe şi respectiv de cea a lui Goethe e, īnsă, diferit; căci īn timp ce Faustul renascentist e īnsetat de averi şi putere – spirit capitalist de anticipaţie, aş spune – Faustul iluminist e īnsetat de cunoaşterea dezinteresată, spirit comunist(fie el şi utopic) tot de anticipaţie. O davadă īn plus că literatura, mai mult ca oricare artă şi mai cu seamă īn capodoperele ei, se situează fie īnaintea, fie īn urma evenimentului politic, istoric, social, e retrospectiva sau prospectivă.

Nu putem, īnsă, nega legăturile acestor opere cu epoca lor: materialismul vulgar īntrezărit īn piesa lui Marlowe şi setea de cunoaştere din piesa lui Goethe aparţin pe bună dreptate epocii de afirmare a burgheziei şi respectiv celei de emancipare a raţiunii de sub tutela spiritualismului creştin.

Că ştiinţa e valoare scop īn Renaştere o dovedesc din plin umaniştii şi gīnditorii acestei epoci. E suficientă īncrederea lor īn forţa raţiunii umane pentru a adīnci cercetarea dezinteresată a realităţii fizice şi umane.

Nevoia de cercetare şi studiu e consimţită la nivel individual: umaniştii italieni şi Erasmus, cercetătorii naturii Copernic, Galilei, Bruno, Leonardo, gīnditorii sociali Morus, Campanella, Machiavelli. Nici o comandă socială nu a declanşat aceste spirite, nu le-a finanţat şi nu le-a promovat. Este epoca īn care intelectualii au un statut social precar. Principii şi papalitatea se tem

(Giordano Bruno e ars pe rug) sau au nevoie de ei (Erasmus din Roterdam).

Pătura intelectualilor mai omogenă şi mai solidară, poate, ca īn alte vremuri, vede īn libera cugetare drumul spre cīştigarea autonomiei de grup social. De aici, ignorarea legăturilor cu alte forţe politice şi sociale, izolarea de facticitate, de istorie, de mase.

Cunoaşterea ştiinţifică, tehnică, teoretică nu se poate, īnsă, sustrage ideologicului; chiar dacă nu e īncă cerută de economic, ea nu exclude, explicit sau implicit, elementul politic, moral, social. E suficient să-l amintesc aici pe Machiavelli - diplomatul, filosoful, cetăţeanul.

 

 

Īn piesa lui Cristopher Marlowe, īn persoana eroului principal, Faust, se confruntă două tipuri de intelectual: bătrīnul doctor Faust,ca tip al intelectualului tradiţional, cum l-ar numi Gramsci(1,  prototip al elitei intelectuale angajat īn aventura cunoaşterii pentru cunoaştere īn sine şi tīnărul Faust, ca tip al intelectualului burghez, prototipul elitei puterii antrenat īn aventura cunoaşterii pentru obţinerea profitului şi ocīrmuirea lumii pe cale despotică.

Căutările bătrīnului Faust pot fi interpretate ca „nelinişte metafizică”; tīnărul Faust, īnsă, caut㠄formula” prin care să poată stăpīni lumea. Pentru el pofta cunoaşterii  nu e cauza, ci efectul poftei de posesiune, de stăpīnire- idee cu totul de acord cu filosofia vremii.

Spiritul titanic, iată ce reprezintă tīnărul Faust. Titanismul este, fie şi īn accepţia mitică, răsturnarea unei ordini existente (a lui Zeus, Jupiter sau cum l-am numi) şi īnlocuirea ei cu anarhia. Titanismul, prin care a fost caracterizată cultura Renaşterii, e īnsuşi  spiritul capitalist, anarhic, posesiv, iconoclast, ce vine să răstoarne patriarhala, anchilozata ierarhie a lumii feudale.

 

Cine este aşadar Faust īn această tulbure epocă de răscruce a omenirii secolul al XVI lea ?

Īnainte de a fi legendă, dramă, operă, roman, Dr. Faust a fost o persoană reală, istorică, un īnvăţat care a trăit īn landurile germane la o vreme cīnd sciziunea credinţei creştine( catolicism /protestantism) se altoia pe un fond de practici oculte, superstiţie şi spiritism.

Originalul german, publicat la Frankfurt īn 1587, se vrea o biografie a lui Johan Faustus, tradusă īn limba engleză de P.F. Gent īn 1592. Piesa lui Marlowe scrisă īntre 1588 şi 1592, ca rod al anilor de studii la Cambridge şi pusă īn scenă īn 1601, va fi tipărită īn doua texte īn 1604 şi 1609, ediţia modernă fiind o compilaţie a celor doua variante.

Ceea ce ni se prezintă īn aceste opere e un model al intelectualului timpului, conştiinţa individuală, agentul ideologic al spiritului burghez, aş zice.

Biografia lui Faust din prologul piesei lui Marlowe e īn acest sens sugestivă.Condiţia socială de „neam umil” este frecvent īntīlnită nu doar la eroii renascentişti, ci şi la multe personalităţi ale epocii: Erasmus, Shakespeare, Campanella, īnsuşi Marlowe, pentru a enumera doar cīteva vīrfuri ale elitei intelectuale a timpului provenite din medii obscure, dar prin forţa talentului şi a valorii personale devenite celebritaţi politice, artistice, ştiinţifice.Această modalitate de afirmare socială aparţine fără doar şi poate burgheziei, noii clase care se ridică spre a pune temeliile lumii moderne. Ori, lumea modernă, tīnăra societate burgheză nu va da numai pe Boticelli şi Boccaccio, numai mecenate care s-o celebreze, ea va da şi conştiinţe, care deşi lipsite īncă de virtutea de a o orienta ideologic şi politic, au cel puţin meritul de a fi reflectat nu rareori critic de pe poziţii fie aristocratice, fie comuniste(comunism utopic) acesată spiritualitate născīndă īn toată complexitatea ei.

Genialitatea unor astfel de personalităţi artistice ca Marlowe, Shakespeare, Cervantes sau filosofice, Morus, Campanella, constă tocmai īn uluitoarea capacitate de anticipaţie a unei fizionomii īn acurateţea trăsăturilor sale intime, a unei societăţi īn germene, a unui tip uman īn devenire, a unei civilizaţii şi culturi care avea să ajungă la maturitate după mai bine de cinci sute de ani.

De o astfel de calitate de excepţie dă dovadă geniul popular atunci cīnd creează legenda doctorului Faust; de aceeaşi virtute se bucură neīntrecutul Marlowe.

 

„Mitul faustic” este specific culturii burgheze europene prin condensarea pīnă la schematism tipologic a spiritului capitalist, ce se trădează nu doar īn scopul, ci şi īn mijloacele sale.

Neliniştea lui Faust, dorinţa lui, imboldul care-l mīnă să īncerce una după alta teologia, dreptul, medicina e setea de putere; puterea de a supune şi de a stăpīni, de a acapara şi de a poseda. Nu īnsă prin violenţă, ci prin  inteligenţă. Nu prin barbarie, ci prin diplomaţie. Iată ce-i spun cei doi prieteni ai săi:

 

Ştiinţa noastră, mintea ta, bucoavna

Vor face ginţile să ni se-nchine.

 

Dacă scopul său este să īmpărăţească lumea, e lesne de īnţeles că nu interesează prin ce mijloace o va face.

 

Eu suflete cīt stele de-aş avea

le-aş dărui pe toate lui Mefisto.

Prin el voi fi al lumii īmpărat.

 

A-ţi vinde sufletul diavolului e mai mult decīt simplă metaforă; e o realitate istorică. Cesar Borgia o făcuse şi tot pentru a obţine puterea. Machiavelli o recomanda īn „Principele”. Faust, smintit de ispita puterii hotărăşte:

 

De-aş şti că mor, tot am să conjur duhuri.

 

Nici vorbă, deci, de cunoaştere de dragul cunoaşterii, de aventura intelectuală pură, dezinteresată. Nu o dată Faust se bucură că va putea supune lumea şi satsiface orice poftă.

Lacom de avuţie, de strălucire, de fast, el pune īn fruntea năzuinţelor sale, aurul. Aş spune că patima īmbogăţirii este cea care īl face să-şi vīndă sufletul diavolului. Scena I , a actului I, este īn acest sens semnificativă. Aproape toate personajele vorbesc de aur şi bogăţii. Faust işi spune:

 

Fii doctor, Faust, grămădeşte aur.

 

Īngerul rău īl ispiteşte:

 

Īnvaţă, Faust, arta ce cuprinde

a firii nesecate bogăţii.

 

Faust īşi īnchipuie:

 

Din India am să-mi aducă aur;

Voi văduvi oceanele de perle

Şi toate colţurile lumii noi

Le-or scotoci cătīndu-mi mirodenii.

 

Valdes īl īncīntă:

Ne vor aduce năvi veneţiene

Şi din Americi līna cea de aur

Ce umple-ntr-una lăzile lui Filip

Şi cīte toate hotărīt de eşti.

 

Cornelius de asemeni :

 

Spun duhurile că secīnd oceanul

Pot scoate din epave bogăţii

Şi din pămīnt tot ce strămoşii noştri

Īn pīntecu-i au tăinuit.

 

Dincolo de adevărul estetic, ce constituie virtutea fundamentală a piesei, anume că Faust, īn ciuda faimei sale de cărturar, este şi rămīne aşa cum singur constat㠄doar Faust, un biet om” supus ispitei trecătoarei strălucirii pămīnteşti; deci,dincolo de adevărul artistic, există adevărul istoric. Ispitele īngerului rău, ale prietenilor săi Valdes şi Cornelius nu sīnt pure fabulaţii. Aurul Lumii Noi recent descoperite era o realitate palpabilă: tezaurele indienilor fuseseră īntr-adevăr īngropate, tăinuite īn pămīnt īn timpul invaziei spaniole, nave īncărcate cu uluitoare comori de pietre scumpe şi aur masiv zac şi azi pe fundul oceanului.

A afla căile prin care se putea ajunge a stăpīni toate acestea, prin care se puteau descoperi noi surse de īmbogăţire, iată cauzele care au generat avīntul ştiinţelor şi tehnicii la acea vreme: cel mai adesea economice, mai rar pur intelectuale.

Faust īşi mărturiseşte fără jenă dorinţa de īnavuţire prin jaf şi uzurpare:

 

De prada lor voi dijmui ostaşii

pe ducele de Parma izgonindu-l

peste provincii singur voi domni!

 

Mai mult chiar, el anunţă inventarea unei arme perfecţionate:

 

Pentru-ncleştarea din războaie

Ordiile de duhuri vor scorni

Maşini mai minunate decīt nava

de flăcări de la podul din Antwerp.

 

Iarăşi nu e vorba doar de un adevăr poetic: agresivitatea instinctuală īn lupta pentru supravieţuire.

Necesitatea unei tehnici militare superioare, iată imperativul resimţit de burghezie drept condiţie sine qua non a ascensiunii sale  politice. Este tocmai ce nota Gramsci īn 1949(2:

„...criza feudalismului īncepe exact din momentul īn care aristocraţia pierde monopolul capacităţii tehnico-militare.”

 

S-ar părea că e vorba de o contradicţie. Vorbeam mai sus de intenţia lui Faust de a supune lumea prin ştiinţă, prin iscusinţă şi nu prin forţă, pentru a constata apoi spiritul războinic al eroului. Dacă există o contradicţie ea nu ţine de logica interpretării critice, ci e īnsăşi dominanta tipului analizat aici, acea „split personality” ades cercetată de psihologia modernă; iat-o deci īn Faust:

 

iadul

se războieşte-n pieptul meu cu harul.

 

Dedublarea – semnul sub care intră īn istorie omul modern, sfăşierea interioară, zbuciumul sufletesc, iată maladia spiritelor cultivate īn lumea burgheză.

S-a spus că eroul medieval,cavalerul, este un tip monolitic, apărător de onoare, de credinţă, de coroană, īntr-un cuvīnt, om al acţiunii. Ei bine, Faust(ca şi Hamlet) nu este un om al acţiunii. Social vorbind el este un parazit. Grupul intelectualilor nu se constituise la īnceputul epocii moderne īntr-un nucleu cu o funcţie socială anume.Avīntul artelor liberale, al ştiinţei şi folosofiei a īnsemnat timp de două, trei sute de ani īn Europa un fenomen fără precedent īn istoria civilizaţiei: armate īntregi de studenţi, de licenţiaţi, de īnvăţaţi s-au revărsat pe uşile universităţilor europene de la Salamanca şi Coimbra, din Wittemberg şi Oxford, de la Praga pīnă la Roma, de la Paris la Louvain.(3

Toţi aceşti intelectuali cărora lumea le era deschisă doar minţii, nu şi burţii, nu se bucurau īn realitate de nici un statut social, de nici cea mai precară subzistenţă materială.Tot ce rămīnea de ales era compromisul: a-ţi vinde meşteşugul artei ca Michelangelo sau Benvenuto Cellini, a nu-ţi afişa opiniile ca Erasmus sau dimpotrivă a-ţi vinde ideile ca Luther ori a-ţi vinde sufletul ca Faust. Marile centru de cultură italiene, marile focare de cultură europene renascentiste departe de a fi fost oaze de studiu liber şi apolitic pentru intelectuali. Universităţile cīt şi casele particulare ale celor patronau activităţile artistice nu se puteau sustrage unei autorităţi fie burgheze, fie feudal ecleziastice. Lumea născīndă şi cea care īncepea să sucombe aveau nevoie deopotrivă de arma ideologică; prima pentru a-şi afirma superioritatea dărīmă idolii trecutului proclamīnd Reforma, cealaltă pentru a-şi prelungi zilele īşi croieşte acum din rămăşiţe chipul spiritual care s-a numit Contrareformă.

Īntr-o societate a mărfii şi a profitului cultura nu putea să facă excepţie. Arta, ştiinţa, filosofia se cumpără, se vinde sau se arde pe rug. Altruismul se plăteşte cu temniţa sau securea, īn cele mai fericite cazuri cu anonimatul. Remarcabile opere literare spaniole au intrat īn patrimoniul culturii universale ca lucrări anonime şi asta pentru că autorii şi editorii lor ar fi platit cu viaţa īndrăzneala de a le fi gīndit şi scris sau tipărit. Teorii sociale fie şi de substanţă poetică deşi scrise iniţial īn limba vulgară au fost traduse īn  latină tocmai pentru a impiedica accesul majorităţii la emanciparea intelectuală. E suficient să amintesc aici „Cetatea soarelui” de T. Campanella.

Blazarea lui Faust privind recunoaşterea oficială a capacităţii intelectuale, a prestigului social al activităţii intelectuale, e justificată de īnsăşi structura societăţii germane a epocii. Protestantismul īndepărtează pretutindeni acolo unde pătrunde hegemonia castei ecleziastice; ori să nu uitam că Faust este, īn primul rīnd, doctor īn teologie. Dar cine mai are nevoie de dispute academice īntr-o societate īn care clerul īncetează de a mai constitui o stare socială deosebită. Declinul deopotrivă economic şi social al cărturarilor īl face pe Faust să schimbe filosofia cu medicina:

 

Ubi desinit philosophus, ibi incipit medicus

...al medicinei ţel e sănătatea

 

Iată o funcţie socială -  a medicului – şi un prestigiu dacă nu mai mare cel puţin egal cu cel al ecleziaştilor. Tocmai legătura dintre religie şi medicină vine să submineze meritul personal al celor care se īngrijeau de sănătatea publică.Tămăduirea va fi considerată multă vreme īncă efect al unui miracol şi nu rezultat al strădaniei, priceperii şi īnvăţăturii medicului. Este tocmai ceea ce observă Faust. Fie şi atunci cīnd sīnt recunoscute binefacerile ştiinţei faima socială nu īl acoperă pe cel care a tămăduit sau descoperit calea de salvarea a omului, ci este atribuită puterii impersonale, aproape supranaturale a Medicinei:

 

Nemuritori pe oameni de i-ai face

sau morţi fiind, dacă i-ai īnvia

Preavrednică i-am spune Medicinei:

 

Deci, ceea ce reclamă Faust este tocmai recunoaşterea talentului, a meritului personal. Dorinţa afirmării individului, iată ceea ce animă spiritul burghez.

Dacă īn economic, īn comerţ, īn alte sectoare ale activităţii sociale individualismul burghez cīştiga teren cu fiecare zi, īn sfera activităţilor intelectuale afirmarea personalităţii nu s-a făcut īn epoca respectivă decīt cu preţul compromisului sau al morţii.

Dornic de a trăi din plin viaţa, ca orice autentic om al Renaşterii, Faust īncearcă să lase deoparte virtuţile intelectuale dobīndite īn universităţi. Hotărīrea lui de a-şi vinde sufletul diavolului, de a se apuca de magie trădează ideea compromisului pentru care optează eroul. El ajunge să adopte un mod de viaţă şi de acţiune propriu burgheziei: lipsa de suflet e aici lipsa de scrupule, practica magiei sugerează īnşelătoria, impostura, specularea ignoranţei ca tot atītea atribute ale reuşitei capitaliste.

 

E drept că tot magiei īi sīnt incorporate şi cuceririle tehnicii timpului. Faptul se datorează unor cauze diferite īntre ele. Mentalitatea populară, tradiţională, medievală tindea să identifice orice producţie tehnică sau ştiinţifică a geniului omenesc ca pe o creaţie a diavolului, vrăjitorie, magie; deci ştiinţa şi tehnica puse īn slujba obţinerii de profit se asociază cu practicile necinstite, cu şarlatania, cu misticismul şi īmpreună devin lucrarea diavolului, blasfemie, magie; aşa apare īntreprinderea burgheză.

Cīnd scopul e poziţia hegemonică īn societate, iar mijloacele scuzabile sīnt fie şi paşnice, preţul va fi plătit de onoare, de moralitatea, de umanitatea individului.

La nivelul unei clase sociale, al unui tip de civilizaţie căile nonviolente, diplomatice de ascensiune spre putere nu fac decīt să camufleze o agresivitate care se īnfăţişează īn cumplitul său chip īn sutuaţii limită pentru care inteligenţa a creat modalităţi rafinate de teroare şi distrugere.

Obţinerea puterii nu prin forţă fizică, ci prin forţă intelectuală, iată ce urmăreşte Faust.

Nu confruntarea cavalerească, ci artificiul minţii, stratagema abilă e dominanta tipului burghez. Om al acţiunii, da; īnsă nu mīnat de raţiuni ale onoarei nobile, ci de calcule meschine ale interesului burghez.

Compromisul de care se face vinovat Faust e dintre cele mai josnice: īşi vinde sufletul īn schimbul plăcerilor vieţii. Dacă Faust schimbă meditaţia pentru acţiune, această acţiune e total diferită de cea a unui erou combativ. Lucrurile „necurate” ce se petrec la Roma sau la han nu sīnt decīt scamatorii prin care burghezul īşi bate joc de fanatismul, superstiţia, ignoranţa omului medieval. Acţiune, dar nu făţişă, directă, ci diabolică, subversiva; nu onorabilă, ci josnică.Nu turnirul cavaleresc, ci atentatul mişelesc, iată modul de acţiune burghez.

Compromisul lui Faust e fecund īn semnificaţii. Una de maximă generalitate ar fi aceea că invenţiile spiritului, creaţile geniului uman pot fi şi sīnt folosite de burghezie īn interesul ei de clasă şi nu rareori īmpotriva umanităţii. Este īnsăţi ideea pe care o recunoaşte un ideolog al culturii occidentale:

 

Nimic nu poate īmpiedica folosirea ideilor de către „magnatul industrial, de „militarul”, de către „ideolog”, de către „preot”.(4

 

De aici legătura dintre conducători şi intelectuali. Grupul la putere nu poate să-şi exercite funcţia politică fără eşafodajul ideologic care-i justifică şi īntăreşte poziţia. Deci, apelul la intelectuali pentru a crea un sistem de idei şi valori corespunzătoare acestor interese politice.

 

Capitalismul se sprijină astfel pe două tipuri de intelectual: intelectualul tradiţional, creator a ceea ce Spengler(5

 numeşte cultura faustică şi  intelectualul industrial a cărui cercetare ştiinţifică e dirijată politic şi economic la nivel de corporaţii şi de stat.

Că societatea burgheză nu poate exista, nu poate realiza progresul economic,social fără sprijinul efectiv al ştiinţei şi tehnologiei, al unei elite intelectuale ce tinde să devină un grup cīt mai compact cu funcţie socială precisă e un adevăr incontestabil.

Că această elită īşi poate menţine şi īntări la nesfīrşit poziţia hegemonică īn societate, că poate folosi ca armă ideologică o cultură de tip ermetic, faustic, inaccesibilă majorităţii este azi mai mult ca oricīnd o utopie.

 

Masificarea artei şi culturii nu poate să īnsemne moartea lor, ci moartea mitului despre o artă şi o cultură rupte de realitate.

Īn acest sens teorii şi teoretizări (ca cele ale lui Spengler sau Ortega y Gasset) despre creaţia de geniu, despre superioritatea unor indivizi, rase, naţiuni trebuie īnţelese ca pură fabulaţie, speculaţie fie şi filosofică, mit nu realitate.

Că mintea omenească e capabilă de invenţii diabolice, că īn inteligenţă zace o forţă de distrugere ce depăşeşte cu mult imaginabilul, e un adevăr incontestabil. Dar dacă la distrugere se rezumă superioritatea unei civilizaţii, rase, naţiuni, indivizi, atunci nu aceasta e genialitatea de care omenirea are nevoie. Nu acesta e progresul rīvnit, nu aceasta e elita pe care trebuie s-o urmăm, s-o sprijinim, sa ne-o dorim.

______________________________________________________

 

 

1)Antonio Gramsci, Quaderni del carcere, Einaudi, Torino, 1975 

 

2) Antonio Gramsci, Gli intelletuali e l’organizzazione della cultura, Einaudi, Torino,1949

 

3) Jacques Le Goff , Les Intellectuels au Moyen Āge , Paris ,1957

 

4)José Ortega y Gasset , La deshumanizacion del arte : y otros ensayos estéticos Madrid : Revista de Occidente, 1967

 

5)Oswald Spengler, Le déclin de l'Occident, Gallimard, Paris, 1948

 

 

 

©Elena Malec, Bucureşti, iunie 1982.Toate drepturile rezervate.

 

 

Text Box: ©eMalec design. All rights reserved.